Dana Codori

Totul se ivește din mare și totul se întoarce în ea.  Legendele se învârt adesea în jurul ei.  Zeii celți au venit în Irlanda pe mare și tot prin ea se ajunge pe Lumea Cealaltă.  Dylan, fiul valului, pruncul zeiței galeze Arianrhod,  se duce la mare încă de la naștere și înoată ca un pește.  Chiar și Vrăjitorul Merlin este născut din mare, iar în Biblie aceasta este creația lui Dumnezeu pe  care o folosește dăruind sau luând libertatea.  Aelred de Rievaulx spunea că marea se află între Dumnezeu și noi. La fel simt și eu. M-am îndrăgostit de Zeul Apelor și călătoresc adesea spre el cu bucurie. Sunt o hoinară. Sunt o romantică incurabilă. Împletesc cu drag toate amintirile frumoase și mă reîntorc în locuri de suflet. Vara trecută m-am reîntors pe malul Mării Negre. Vizitasem mări în anii precedenți, însă pe cea de suflet nu o mai văzusem de un sfert de secol. Aveam amintirea acelei vacanțe despre care tata îmi povestea mereu. Era mândru. Reușise să viziteze

De multă vreme mă gândesc că viața este o comedie  cu noi oamenii dansând pe scena ei, făcându-ne rolul cât mai bine posibil.  Bărbați și femei fiind, semănăm atât de bine și totuși ( se pare că) ne dorim lucruri diferite.  Așa numita ”egalitate” prin care cerem și ne așteptăm din partea celuilalt la aceleași lucruri, este doar o formă de a ne distanța din punct de vedere social unii de alții. Adevărul este că avem nevoi diferite pentru a ne completa unii pe alții. Bărbații și femeile nu sunt mai buni sau mai răi, ci diferiți. Toată lumea știe asta, dar foarte puțini sunt dispuși să o recunoască. Femeile îi critică pe bărbați pentru că ar fi insensibili, că nu sunt destul de grijulii, că nu oferă destulă iubire, pentru lipsa comunicării ori că fac sex în loc de dragoste. Bărbații critică femeile pentru felul în care conduc o mașină, că nu au simțul orientării în spațiu, că vorbesc prea mult și fără rost ori că nu au inițiativă când vine vorba de sex și că acesta nu e

Era dimineață și toate viețuitoarele se treziseră înaintea mea, așa cum se întâmplă de obicei. Cafeaua mă aștepta călduță pe măsuța de lemn de pe terasă, fiul cel mic era fericit printre jucării, fiul cel mare fugise zglobiu spre școală, iar mie îmi era somn. Zburătoarele mă strigau reamintindu-mi că zeama aromată se va răci. Chiar și-acum mă cheamă mereu să-mi cânte, fiindu-le drag zâmbetul pe care mi-l provoacă atunci când timpanele-mi sunt mângâiate de glăscioarele lor.  Dar în acea dimineață de vară totul părea diferit. În ciuda faptului că razele soarelui păreau să bată destul de puternic, aveam senzația că este iarnă, și cum frigul nu mă încântă, am pus o pătură pe spate și-am început a bea din cafeaua "călduță" pentru a mă încălzi nițel, dar aceasta se răcise. În depărtare se puteau zări munții împăduriți al căror verde în diferite nuanțe mângâie ochii oferindu-le un tablou rupt din basme, iar acolo unde cerul se contopește cu pădurile parcă norii șușotesc co

Unde se mai nimerise, domnule dragă, să stai țintuit în apartamentul hotelului taman în luna lui cuptor, taman în concediu? Ne uitam zgribuliți unul la altul, eu și soțul, istoviți de-atâta activitate fizică, adică genoflexiuni și flotări, și ne întrebam ce-am mai putea face pentru a alunga starea de confuzie în care ne băgase vremea mohorâtă. Și vremea asta, fir-ar ea, venise așa pe nepusă masă pentru a ne scoate la iveală că nu ne duse mintea să cărăm după noi ceva jocuri. Măcar un set de cărți, s-avem cu ce ne pedepsi. Ne băgasem la un ȚOMANAP, la o Spânzurătoarea, un Fazan, Avioanele, Mima, dar deja creativitatea noastră scădea vizibil. Ce-i drept, plictiseala începuse a ne trage-n mrejele ei denaturate, smulgându-ne din starea deplină de mulțumire sufletească. Ce zen eram cu soarele-n ochi și ce demoni flămânzi era cât p-aci să devenim. La un moment dat auzirăm, dincolo de ziduri, printr-una din camerele alăturate, hohote de râs ce ne băgau de-a dreptul în depresie. Începuse

”Secretul vieții este echilibrul, iar absența echilibrului este distrugerea vieții.”  Inayat Khan Cum să slăbești și cum să te menții? În timpul ambelor sarcini am acumulat peste 30 de kilograme. Pentru cei ce mă cunosc a fost un șoc să mă vadă de la 50 la 85 kg. După ce am născut, mulți aproape garantau că nu voi mai reuși vreodată să ajung la o greutate normală. Ba chiar aveam parte de glume răutăciose pe care făceam tot posibilul să le ignor. Atunci am empatizat și mai mult cu oamenii care se luptă cu greutatea. Voiam cu tot dinadinsul să pierd kilogramele în plus, însă lunile treceau și nimic nu se întâmpla. Toți îmi spuneau să fac sport, dar îngrijirea copiilor este un sport în sine, dealtfel foarte epuizant, așadar sfaturile lor începeau mai mult să mă frustreze decât să mă ajute în vreun fel. Am început să mă documentez tot mai mult și astfel am acumulat cunoștințe despre modul sănătos de a trăi. În toată lumea, de ani întregi, au fost publicate nenumărate tr