Dana Codori

Calitățile profesionale ale unui cadru medical nu se schimbă în funcție de haina pe care o poartă, dar percepțiile pacienților se pot schimba datorită aspectului pe care medicii îl au . Îmi amintesc groaza pe care o aveam când eram mică de fiecare dată când mergeam la o clinică sau la un spital. Nu memoram chipurile medicilor, dar halatele lor albe, cu buzunare mari din care mă așteptam adeseori să iasă vreun ac uriaș, cu inofensivul stetoscop atârnat la gât, îmi rămâneau fixate în memorie. Când medicul mă examina, de cele mai multe ori nu simțeam nicio durere și niciun disconfort mai mare decât aveam deja, dar îmi era foarte frică de el. Mereu doctorii serioși m-au speriat, fie bărbați, fie femei.  Am învățat în timp să am și mai multă grijă de mine, să nu mă lovesc, să nu mă rănesc, să nu mă îmbolnăvesc în niciun fel. Dar cum ”de ce ți-e frică, de aia nu scapi”, mi s-a întâmplat inevitabilul: o durere de măsea mă împingea spre medicul stomatolog. Nu mersesem niciod

Uneori mi se întâmplă să nu pot adormi, dar să visez cu ochii deschiși. Gândurile îmi zboară adesea în te miri ce colțuri ale lumii și urmez curioasă trasee imaginare. Aseară mă aflam undeva între vis și realitate, iar gândul m-a dus într-o clădire mare și foarte luminată unde era multă, multă lume. Aveam emoții și ronțăiam niște Fistic copt și sărat de la Sano Vita, ascunzând cojile în buzunarul sacoului sperând că nu va observa nimeni. În fața mea, dintr-un proiector, se reflecta pe un perete, deasupra tuturor următorul mesaj: Sănătatea e darul cel mai frumos și mai bogat pe care natura știe să-l facă.  – Michel de Montaigne Deodată îmi aud numele și când privesc înspre vocea care mă chema, realizez că sunt chemată pe scenă. Dau repede punga de fistic domnului de lângă mine, înghit fisticul, trec cu mâna pe la gură sperând că-i totul în regulă și pornesc spre scenă zâmbitoare și încrezătoare.  Aveam acum în față o sală plină de oameni. Părinți, viitori părinți, cadre

După ce terminasem școala, curioasă fiind de independența ce-mi făcea cu ochiul de ceva timp, începusem să caut de lucru pentru a reuși să strâng acea sumă de bani pentru garanția unui apartament pe care visam să-l închiriez. Să obțin un loc de muncă devenise mai dificil decât crezusem înainte, dar dorința de a munci mă împingea de la spate repetându-mi toate motivele pentru care nu trebuie să mă dau bătută. După lungi căutări în care eram refuzată sau refuzasem din diverse motive, găsisem în sfârșit un job care-mi surâdea. Ospătar într-un Pub. Ei bine, după explicațiile patronului și îndrumările colegilor, gândeam că mai bine de-atât n-aș fi putut nimeri. Dar încă din prima zi dădusem nas în nas cu dificultatea de-a prelua comenzile clienților, în special la mesele mari unde mă întâlneam cu haosul. Abia reușeam să scriu fiecare ce dorește, dar să mai și rețin care comandă pentru cine este. Mă simțeam pierdută printre glasurile oamenilor care se împleteau cu muzica dată parc

Frumos și dulce e visul ce-mi mângâie sufletul precum mâna caldă a unei mame iubitoare. În fiecare zi promisiunea lui devine din ce în ce mai clară și mai aproape de a fi împlinit. Un vis creat din multe bucățele de alte visuri născute de-a lungul timpului. Copil fiind l-am întâlnit pe Eminescu pe băncile școlii, iar pe Bacovia în Parcul Trandafirilor acolo unde-i salcia ce martor i-a fost ani la rând în timp ce pe foi îngălbenite așternea versuri din adâncurile ființei sale. Poeme ce m-au dus spre visare imaginându-mă în vremea când voi fi om mare. Mă vedeam pe-atunci alături de oameni ce împărtășesc aceeași iubire pe care la rându-mi o port în inimă, oameni îndrăgostiți de artă, indiferent în ce ramură a acesteia. Mă înconjor din ce în ce mai mult de astfel de persoane fiindcă inevitabil cine se aseamănă se-adună și îmi place să observ frumusețea din sufletul fiecărui artist pe care îl cunosc.  Frumusețe care se-așterne în stilul scrisului, în modul de a picta, în felul de a cân

Săptămâna trecută mă sună supărată o prietenă. ”Ce-ai pățit?”, o întreb agitată. Mă anunță tristă, și o înțeleg, că vrea să se apuce de renovarea acoperișului casei, doar că socoteala de-acasă nu-i ca cea din târg. După ce  economisise cât de mult putuse în ultimele luni, se trezise că pentru a-și pune acoperiș nou la o casă are nevoie de mult mai mult decât de țigle. Ea calculase un preț după cum îi spuse nu știu ce vecin, dar nu se interesase în amănunt despre ce este vorba. Nici nu-mi povestise nimic despre problema pe care o avea cu acoperișul, dar nici atunci n-a fost prea târziu. Dintre toate persoanele pe care le cunosc, Maria este cea mai încăpățânată. Întotdeauna vrea să facă totul singură, pe propriile-i puteri, dar nu înțelege că în anumite cazuri este nevoie de sprijinul cuiva. De cele mai multe ori caută sprijin după ce se frige, dar asta este altă poveste. Cum este singură și locuiește în casa bătrânească, îi este dificil să le drămuiască pe toate la locul lor.