Dana Codori

Cuvintele mele se așezau mereu pe foi albe. Se îngrămădeau în mintea mea așteptând să fie eliberate indiferent de aspectul, intensitatea ori semnificațiile acestora, iar caietele întotdeauna le primeau cu drag, însă prea repede spațiul gol se umplea lăsând povești neterminate și începute în alte părți, pe alte foi, în alte jurnale care își ocupau treptat locul pe muntele din colțul camerei. Acest munte de cuvinte se mărea tot mai mult, uneori dărâmându-se, aproape imposibilă fiindu-mi misiunea de a organiza totul. Uneori anumite texte strigau după mine pentru a fi recitite, pentru a-mi reaminti clipele optimiste ori pentru a-mi dărui necesarul de-a zâmbi, însă cu toate semnele pe care le lăsam în carnete căutările deveneau obositoare. Neavând altă opțiune, am continuat să cresc muntele, dar la un moment dat internetul a bătut la ușa mea. Fără ”instrucțiunile” necesare, a durat ceva timp până când am descoperit că pot scrie pe un blog, dar când s-a întâmplat am creat un cont pe car...

ૐ Am căutat în sute de rânduri printre cele mai vechi scrieri, am hoinărit pe tărâmuri inexistente printre ființe inexplicabile, am coborât până în adâncul sufletului printre amintiri neștiute și tot nu am găsit înțelepciunea pe care o caut. Unii mi-au spus că iluminarea e dată doar oamenilor puri, iar eu le-am repetat că îmi doresc doar înțelepciunea de a trăi fără să am ce ierta, fără să îmi umbresc uneori zâmbetele cu tristeți, fără să mai deschid porțile unui trecut din care parcă am cules prea puțină înțelepciune. Se prea poate să-mi fi ridicat standarde cam înalte, însă este o parte din mine care mă roagă adesea să trec peste tot ce nu mi-a plăcut și să mă aventurez în prezent. Caut profunzimea momentelor care nu-mi vor aminti de nimic. Caut să am în simțiri viața, și râsul, și clipa de acum, unde să nu existe trecut sau viitor, ci doar prezent. Am obosit de-atâtea căutări în scrieri care mai mult mă năucesc! Am obosit să știu ce vreau fără să simt! Dis de dimineață un gând...

După ce terminasem școala, curioasă fiind de independența ce-mi făcea cu ochiul de ceva timp, începusem să caut de lucru pentru a reuși să strâng acea sumă de bani pentru garanția unui apartament pe care visam să-l închiriez. Să obțin un loc de muncă devenise mai dificil decât crezusem înainte, dar dorința de a munci mă împingea de la spate repetându-mi toate motivele pentru care nu trebuie să mă dau bătută. După lungi căutări în care eram refuzată sau refuzasem din diverse motive, găsisem în sfârșit un job care-mi surâdea. Ospătar într-un Pub. Ei bine, după explicațiile patronului și îndrumările colegilor, gândeam că mai bine de-atât n-aș fi putut nimeri. Dar încă din prima zi dădusem nas în nas cu dificultatea de-a prelua comenzile clienților, în special la mesele mari unde mă întâlneam cu haosul. Abia reușeam să scriu fiecare ce dorește, dar să mai și rețin care comandă pentru cine este. Mă simțeam pierdută printre glasurile oamenilor care se împleteau cu muzica dată parc...

Într-una din acele dimineți telefonul stătea pe masa din sufragerie alături de un ceai cald și o mie de gânduri îndreptate spre el. Ar fi fost poate nepotrivit să-l sun ori prea grăbită vocea mi-ar fi luat-o înainte certându-l pentru liniștea ce dansa bezmetică alături de zgomotul din minte ce-aproape ieșea prin urechi. Emoțiile și teama își împreunau mâinile, iar eu stăteam întinsă pe canapea așteptând ca el să facă primul pas. "De unde această lege invizibilă ce mă împiedică să-mi urmez sufletul? De unde piedicile pe care le pun în calea inimii ce-mi strigă disperată să nu mai aștept?" Observasem uimită cum ochii mi s-au deșteptat din somn înainte ca ceasornicul să anunțe venirea zorilor, iar cafeaua își aștepta rândul după cum i-am promis. Fiecare lucru din casă părea să aibă ochi ce priveau insistent spre telefon. Nu știam dacă așteptau la rândul lor sau dacă mă-ndrumau în vreun fel să apelez primul număr din telefon. Dar dacă doarme? Dacă îl deranjez? Dacă nu-i...

La intrarea în BMW Welt din Munchen m-a întâmpinat sloganul „Freude am Fahren”  care se traduce prin ”Plăcere la condus”. În acel moment aveam încă în minte ideea că BMW produce doar mașini prea puternice și fițoase, fapt pentru care refuzam constant să rămân impresionată de orice model al lor. Bayerische Motor Werk, pe scurt BMW, este unul dintre cei mai apreciați producători auto din lume, nu doar pentru designul sofisticat, unic și extravagant pe care îl oferă, ci și pentru comoditatea și seriozitatea la care inginerii nemți țin atât de mult. BMW Welt este cea mai mare reprezentanță auto din Europa. Locul în care te poți rătăci printre nenumăratele modele, dar și locul în care poți călători înapoi în timp vizitând muzeul auto BMW.  Când am intrat în clădire, am fost întâmpinată de ”OZN”-uri, cum îmi place să le spun. Un BMW i8 Roadster și un BMW Z4 ”First Edition” stăteau mândre unul lângă altul pe partea dreaptă. Lumea se îngrămădea să se pozeze alături de ele, ...

Au fost odată ca niciodată trei oameni. Fiecare dintre ei purta câte doi saci, unul legat de gât în faţă, şi celălalt atârnat de spate. Atunci când primul om a fost întrebat ce căra în sacii săi, el a spus: –  În sacul din spate sunt toate lucrurile frumoase făcute de prietenii mei şi familia mea. În acest fel, ele îmi sunt ascunse vederii. În sacul din faţă se află toate lucrurile rele care mi s-au întâmplat; din când în când, îl deschid, scot lucrurile rele afară, mă uit şi mă gândesc la ele. Pentru că se oprea atât de des asupra lucrurilor rele, acest om nu a reuşit să facă nici un progres important în viaţă. Apoi, cel de-al doilea om a fost întrebat despre ce ducea în sacii săi. El a răspuns: – În sacul din faţă sunt toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi place să le revăd, aşa că adeseori le scot afară pentru a le arăta oamenilor. În sacul din spate păstrez toate greşelile mele, pe care le car tot timpul cu mine. Desigur că sunt grele. Ele îmi încetin...

”Ne alegem mereu modul în care ne folosim timpul și trebuie să trăim cu toate consecințele alegerilor noastre. Multora dintre noi nu ne plac aceste consecințe - mai ales când simțim că există o discrepanță  între felul în care ne petrecem timpul și ceea ce simțim că e cu adevărat important în viața noastră.” (Stephen R. Covey) Fiecare om are un vis pe care dorește să îl împlinească, însă momentul realizării acestuia pare că întârzie din ce în ce mai mult. Și-atunci apare întrebarea: ”ce fac greșit?”.  De ce alții reușesc în viață, dar tu te împotmolești fără să ai habar cum ai făcut-o?  Nimeni nu ne-a pregătit pentru viață așa cum ar fi trebuit. La școală ne-au învățat matematică, dar nu ne-au învățat despre bani, despre responsabilitatea lor și tot ceea ce implică această parte a vieții de adult. A lipsit și încă lipsește obiectul educație financiară fără de care ieșim de pe băncile școlii cu visuri la care habar n-avem cum vom ajunge...

Frumos și dulce e visul ce-mi mângâie sufletul precum mâna caldă a unei mame iubitoare. În fiecare zi promisiunea lui devine din ce în ce mai clară și mai aproape de a fi împlinit. Un vis creat din multe bucățele de alte visuri născute de-a lungul timpului. Copil fiind l-am întâlnit pe Eminescu pe băncile școlii, iar pe Bacovia în Parcul Trandafirilor acolo unde-i salcia ce martor i-a fost ani la rând în timp ce pe foi îngălbenite așternea versuri din adâncurile ființei sale. Poeme ce m-au dus spre visare imaginându-mă în vremea când voi fi om mare. Mă vedeam pe-atunci alături de oameni ce împărtășesc aceeași iubire pe care la rându-mi o port în inimă, oameni îndrăgostiți de artă, indiferent în ce ramură a acesteia. Mă înconjor din ce în ce mai mult de astfel de persoane fiindcă inevitabil cine se aseamănă se-adună și îmi place să observ frumusețea din sufletul fiecărui artist pe care îl cunosc.  Frumusețe care se-așterne în stilul scrisului, în modul de a picta, în felul de a...