Dana Codori

Uneori mi se întâmplă să nu pot adormi, dar să visez cu ochii deschiși. Gândurile îmi zboară adesea în te miri ce colțuri ale lumii și urmez curioasă trasee imaginare. Aseară mă aflam undeva între vis și realitate, iar gândul m-a dus într-o clădire mare și foarte luminată unde era multă, multă lume. Aveam emoții și ronțăiam niște Fistic copt și sărat de la Sano Vita, ascunzând cojile în buzunarul sacoului sperând că nu va observa nimeni. În fața mea, dintr-un proiector, se reflecta pe un perete, deasupra tuturor următorul mesaj: Sănătatea e darul cel mai frumos și mai bogat pe care natura știe să-l facă.  – Michel de Montaigne Deodată îmi aud numele și când privesc înspre vocea care mă chema, realizez că sunt chemată pe scenă. Dau repede punga de fistic domnului de lângă mine, înghit fisticul, trec cu mâna pe la gură sperând că-i totul în regulă și pornesc spre scenă zâmbitoare și încrezătoare.  Aveam acum în față o sală plină de oameni. Părinți, viitori părin...

Ceasul bătu douăsprezece și-un sfert. Cearta obișnuită dintre soții Fridolin și Marghioala Baltă luase sfârșit cam de vreun sfert de oră și-amu boscorodeau de unii singuri. Marghioala izbea-n cratiță făcând lista tuturor sfinților, iar Fridolin se învârtea refugiat în pod. Ca de obicei, amândoi simțeau că s-a umplut paharul. Toți sfinții îl aud pe Fridolin făcând pași mari și, oprindu-se brusc, exclamă: ”Iar vine ăsta să-mi roadă pragul!” Nenea Costache zidarul parcă-și făcu abonament la casa ăstora, dar ce nu știau ei sau ce nu voiau să recunoască, era că în realitate nenea Costache se abonase şi la țuică. Așa se-auzea prin sat că-i bună, dar și-aici era cu două tăișuri. Zidarul ăsta-i ca babele ce ghicesc în cafea, ele pot ghici tuturor numai lor însele nu. Așa și Costache al nostru, zidește tot ce-i stă în cale, iar casa dumnealui face curent. Imediat ce Marghioala deschide scârțâita ușă, teoria se confirmă imediat. Cu glas puternic răgușit Costache Dudă îi spuse femeii în timp ce...

Ți-ai cumpărat vreodată o piesă vestimentară de care cu greu te-ai mai putut dezlipi?  Da, și eu, o pereche de jeansi , iar în acel moment toate celelalte perechi de pantaloni pe care le aveam în dulap parcă s-au evaporat. Nu m-aș fi putut gândi până atunci că timp de o săptămână pot purta o singură pereche de pantaloni și să am în același timp ținute și stiluri diferite.  Îmi doream destul de mult o pereche de blugi de un albastru safir, dar când găseam această culoare, ori nu-mi plăcea modelul ori n-aveau mărimea mea și cel mai adesea, când porneam în căutarea lor hoinăream degeaba magazinele. Și cum Murphy a făcut legile cu o bază reală, într-o zi, pe când soțul își căuta o pereche de papuci, de sub panoul pe care scria mare: ghete barbati , zăresc o domnișoară care ținea pe braț o pereche de pantaloni de un albastru exact așa cum mi-l doream. ”Doamne dă să fie blugi! Doamne dă să mai găsesc o pereche! Doamne, dar să fie mărimea mea!” Mă rugam în gând în timp ce...

Cuvintele mele se așezau mereu pe foi albe. Se îngrămădeau în mintea mea așteptând să fie eliberate indiferent de aspectul, intensitatea ori semnificațiile acestora, iar caietele întotdeauna le primeau cu drag, însă prea repede spațiul gol se umplea lăsând povești neterminate și începute în alte părți, pe alte foi, în alte jurnale care își ocupau treptat locul pe muntele din colțul camerei. Acest munte de cuvinte se mărea tot mai mult, uneori dărâmându-se, aproape imposibilă fiindu-mi misiunea de a organiza totul. Uneori anumite texte strigau după mine pentru a fi recitite, pentru a-mi reaminti clipele optimiste ori pentru a-mi dărui necesarul de-a zâmbi, însă cu toate semnele pe care le lăsam în carnete căutările deveneau obositoare. Neavând altă opțiune, am continuat să cresc muntele, dar la un moment dat internetul a bătut la ușa mea. Fără ”instrucțiunile” necesare, a durat ceva timp până când am descoperit că pot scrie pe un blog, dar când s-a întâmplat am creat un cont pe car...

ૐ Am căutat în sute de rânduri printre cele mai vechi scrieri, am hoinărit pe tărâmuri inexistente printre ființe inexplicabile, am coborât până în adâncul sufletului printre amintiri neștiute și tot nu am găsit înțelepciunea pe care o caut. Unii mi-au spus că iluminarea e dată doar oamenilor puri, iar eu le-am repetat că îmi doresc doar înțelepciunea de a trăi fără să am ce ierta, fără să îmi umbresc uneori zâmbetele cu tristeți, fără să mai deschid porțile unui trecut din care parcă am cules prea puțină înțelepciune. Se prea poate să-mi fi ridicat standarde cam înalte, însă este o parte din mine care mă roagă adesea să trec peste tot ce nu mi-a plăcut și să mă aventurez în prezent. Caut profunzimea momentelor care nu-mi vor aminti de nimic. Caut să am în simțiri viața, și râsul, și clipa de acum, unde să nu existe trecut sau viitor, ci doar prezent. Am obosit de-atâtea căutări în scrieri care mai mult mă năucesc! Am obosit să știu ce vreau fără să simt! Dis de dimineață un gând...

După ce terminasem școala, curioasă fiind de independența ce-mi făcea cu ochiul de ceva timp, începusem să caut de lucru pentru a reuși să strâng acea sumă de bani pentru garanția unui apartament pe care visam să-l închiriez. Să obțin un loc de muncă devenise mai dificil decât crezusem înainte, dar dorința de a munci mă împingea de la spate repetându-mi toate motivele pentru care nu trebuie să mă dau bătută. După lungi căutări în care eram refuzată sau refuzasem din diverse motive, găsisem în sfârșit un job care-mi surâdea. Ospătar într-un Pub. Ei bine, după explicațiile patronului și îndrumările colegilor, gândeam că mai bine de-atât n-aș fi putut nimeri. Dar încă din prima zi dădusem nas în nas cu dificultatea de-a prelua comenzile clienților, în special la mesele mari unde mă întâlneam cu haosul. Abia reușeam să scriu fiecare ce dorește, dar să mai și rețin care comandă pentru cine este. Mă simțeam pierdută printre glasurile oamenilor care se împleteau cu muzica dată parc...

Într-una din acele dimineți telefonul stătea pe masa din sufragerie alături de un ceai cald și o mie de gânduri îndreptate spre el. Ar fi fost poate nepotrivit să-l sun ori prea grăbită vocea mi-ar fi luat-o înainte certându-l pentru liniștea ce dansa bezmetică alături de zgomotul din minte ce-aproape ieșea prin urechi. Emoțiile și teama își împreunau mâinile, iar eu stăteam întinsă pe canapea așteptând ca el să facă primul pas. "De unde această lege invizibilă ce mă împiedică să-mi urmez sufletul? De unde piedicile pe care le pun în calea inimii ce-mi strigă disperată să nu mai aștept?" Observasem uimită cum ochii mi s-au deșteptat din somn înainte ca ceasornicul să anunțe venirea zorilor, iar cafeaua își aștepta rândul după cum i-am promis. Fiecare lucru din casă părea să aibă ochi ce priveau insistent spre telefon. Nu știam dacă așteptau la rândul lor sau dacă mă-ndrumau în vreun fel să apelez primul număr din telefon. Dar dacă doarme? Dacă îl deranjez? Dacă nu-i...