Întâlnirea de gradul zero și dreptul la o vacanță liniștită

M-am întâlnit demult cu un cunoscut care m-a schimbat. Nu-mi era amic, ci unul dintre acei cunoscuți despre care crezi că știi totul, dar de fapt nu știi mai nimic. Semăna cu cel mai bun prieten pe care-l aveam, doar că era mai voinic. Fiindcă m-a oprit din drum, m-a strigat și s-a uitat lung și lat la mine, m-am gândit că, respectuos din partea mea, ar fi bine să mă opresc. Oricum nu aveam încotro.

Era primăvară timpurie cu urme de zăpadă și soare cu dinți. Hotărâsem împreună cu jumătatea mea să pornim în prima aventură a noastră, astfel că ne trezisem cu noaptea-n cap pentru a prinde trenul de la ora 4 care avea să ne ducă spre prima destinație: Slănic Moldova. Fiind tineri, la început de drum, ne aflam încă în faza de pornire cu lingura și sarea în mâini. Prin urmare, de dragul economisirii, ne-am luat în traistă un salam, o rolă de cașcaval, o pâine și un bidon cu apă.

Plecările spontane au două momente emoționante: când pornești la drum și când te întorci. Întâi apare entuziasmul necunoscutului, apoi bucuria de a depăna amintirile. 

După ce ne-am urcat în tren, somnoroși fiind, am așteptat ”nașul” pentru a ne composta biletele, domn care a avut misiunea de a ne trezi din somnul privighetoarei pentru a ne da surprinzătoarea veste că locomotiva trage vagoanele spre vecinul Neamț.

 Ei bine, cu nenea controlorul am rezolvat-o, în schimb planurile noastre se apucară a se da peste cap ca într-un montagne russe. Pe mine mă buimăcise geografia de la bun început, fapt pentru care mă simțeam rătăcită într-o lume mare, norocul fiind iubitul care parcă, atunci când se născuse, primise de la Dumnezeu un butoi plin ochi de calmitate. De aș mai fi văzut vreodată un om asemeni lui, mirarea mi-ar fi fost categoric anulată. Prieten bun cu geografia, înzestrat cu un sistem bun de orientare, Ionuț îmi spuse liniștit:
- Ei bine, coborâm la Bicaz și mergem la Izvorul Muntelui, stăm o zi, urcăm până la Dochia, mergem apoi să vedem barajul, după care ne-om duce și la Slănic.

Ajunși acolo, muzica lină a pădurii făcea ca sufletele noastre să se umple de liniște, invitându-ne în brațele sale cât mai curând.

Înainte de a porni spre Cabana Dochia, am scos bucatele din traistă pentru a ne potoli foamea (mare greșeală), după care am pornit la drum. Natura părea a ne aștepta ca o zână bună dintr-un basm, însă ajunși în inima ei, necunoscând-o îndeajuns, neantrenați și necopți, prințesa blândă începuse a se transforma cu fiecare pas făcut, în regina cea rea. Aș minți de-aș spune că am rezistat să urcăm până la jumătatea drumului, de fapt urcasem atât de puțin încât, de unde eram, puteam vedea cabanele. Ne simțeam totuși asemeni unor eroi, diferența fiind că în realitate eram dezertori.
- O lăsăm pe altă dată. – îmi spuse Ionuț. Mai bine mergem la baraj, apoi coborâm spre oraș, căutăm un tren și mergem la Slănic. 

Păi da, greu la deal cu boii mici, dar nici la vale nu-i chiar bici.

Era prima mea vacanță și, chiar dacă nu făcusem mare lucru, faptul că eram la munte, privind toată splendoarea naturii, mă bucura. Era mai mult decât o plimbare în parc. Eram înconjurați de văi și păduri, de munți și cer, iar toate acestea alcătuiau un sac de bucurie din care mă hrăneam cu fiecare gură de aer pe care o trăgeam adânc în piept. 

Toate mi-au rămas întipărite în memorie, însă amintirea amintirilor, cea mai puternic impregnată în mintea mea, va rămâne întâlnirea cu acel cunoscut necunoscut.

Hotărâsem deci să nu mai înnoptăm la pensiune, cu toate că această decizie însemnase și pierderea unei jumătăți din suma plătită pe cameră.

La pas prin satul muntenesc te-ai putea aștepta la orice, însă nu la întâlniri neprevăzute. 

Liniștea și zen-ul de până atunci au fost sparte de strigătul lui.
Cunoscutul.
 În loc să facă un apel blând către noi, urlase mânios un ”Stai pe loc și nu mișca!”
 Era paznic. 

Mă uitam la dulău împreună cu iubitul meu, iar dulăul se lăuda că tocmai vizitase dentistul (salam, cașcaval...). Era masiv, avea coada tăiată recent și deloc prietenos. ”Vă cunosc”, ne spunea lătrând. ”Ne grăbim”, îi răspundeam privindu-l drept în ochi. El nimic. Știam că e genul de cunoscut pe care trebuie să-l asculți până-i obosește gura, altfel sare pe tine și te pune la pământ cât ai clipi. În cam o jumătate de zi (unde erau sătenii?), făcând pași milimetrici, abia perceptibili, am reușit să ne îndepărtăm îndeajuns de mult de dânsul. Fiind în timpul programului de lucru, știam că nu va putea să-și părăsească locul de muncă doar de dragul ”conversației”.

Abia după ce am scăpat de câine am conștientizat amândoi spaima prin care trecusem și, privindu-ne cumva din exterior, am început a râde. Ne-a făcut dulăul pe noi, curajoșii, nu doar răpindu-ne timpul, ci și accelerându-ne inimile.

A fost unul dintre momentele în care ne-am dat seama că nu suntem atotputernici, astfel că, pentru a evita pe viitor ca planul de-acasă să nu se potrivească cu cel din târg, după vizita barajului de la Bicaz, pentru că tot aveam dreptul la vacanță, am plecat spre casă unde, convinși că e cea mai bună decizie pe care am fi putut-o lua, am decis să continuăm vacanta cu Christian Tour spre Slănic Moldova. 

Am reușit astfel, prin această agenție de turism să vizităm rând pe rând cele mai frumoase locuri din țară pentru că, așa cum ne-am așteptat, Christian Tour susține dreptul la vacanță și oferă ocazia de a pătrunde adânc în inima României, prin cele mai bune oferte de pe piață, ajutându-ne nu doar să ne relaxăm, ci și să economisim bani, mai ales ca tineri la început de drum și dornici de cunoaștere.

Luând această hotărâre, tot ce a însemnat vacanță în România a reușit a deveni mândria întâlnirii cu  splendoarea naturii și bucuria de a fi născut într-o țară atât de frumoasă. 

Tu cu cine mergi în vilegiatură? 

Articol scris în cadrul competiției SuperBlog - Ediția de primăvară. 

Proba întâi: ”Christian Tour susține dreptul la vacanță” 

Surse foto: 1, 2, 3 - desene personale , foto 4 : christiantour. ro