Scrisoare către cer

- martie 28, 2019

Draga mea prietenă,

de când ai plecat mi-a rămas în suflet un gol pe care adesea am refuzat să îl accept și pe care l-am ascuns adânc în sufletul meu crezând că va rămâne surd. Zilele acestea am citit o carte care a spart zidul ce îl construisem pentru a-mi ascunde dorul de tine. Mi s-a strâns inima, și s-a făcut micuță, și s-a cocoloșit în mine cu dor infinit și atât de multă iubire. I-am spus sufletului să o îmbrățișeze, iar acesta a cuprins-o în toată blândețea lui, mângâindu-i venișoarele fragede.

Cine sunt eu să-i spun sufletului ce să facă? De m-aș fi cunoscut îndeajuns de bine aș fi știut să pot răspunde necunoscutelor toate. Aș fi știut poate că toată orânduirea lumii cunoaște principii perfecte, cu bune, cu rele. Aș fi înțeles zarva umană care-mi pare încă o zbatere inutilă de aripi. Tu știi cel mai bine că m-am încrucișat pe drum cu imposibilul de-atâtea ori și drept îmi e că rămân încă uimită în fața lui. Spune-mi draga mea, cu cine te-ai întâlnit acolo în cer și cum s-a întâmplat că dintre toate cărțile lumii, a ajuns între palmele mele o carte cadou în care este scrisă povestea noastră? Oare se citesc cărți acolo în Rai? Cu siguranță!

Am plâns cu năduf, Mihaelo, și știu că m-ai văzut. Ne-am reîntâlnit ”Într-o gară mică” și timpul s-a oprit în loc, uimindu-mă de asemănarea izbitoare pe care am găsit-o în carte, pornind de la fapte, la gânduri, vorbe, până la prietenia magică cu firile noastre total opuse. Am simțit că Sidonia Drăgușanu a avut puterea de a vedea în viitor când a scris primul ei roman, doar că pneumonia ta a fost necruțătoare și te-a răpit de lângă mine.

Te-am plâns în toate rândurile cărții, Mihaelo, și tare mă năpădește dorul de tine! Ce bine că nu ne-am îndrăgostit de același bărbat! Altfel aș fi trăit regrete enorme știind că una dintre noi și-ar fi construit fericirea pe nefericirea celeilalte. La fel ca în roman, prin tine l-am cunoscut pe el și tare-ți mulțumesc că m-ai convins atunci să ies din casă pentru a-l cunoaște.

Tu știi câtă teamă mi-era de toată suferința poveștilor de iubire pe care le citeam în liceu. În mintea mea se născuse convingerea că fără sacrificiu dragostea nu va fi împlinită și fără zbateri iubirea nu e cea adevărată, rară și unică. Chiar și în romanul Sidoniei, iubirea dintre Dudu și Petru era cât pe-aci să se evapore în neant datorită percepțiilor și lipsei de comunicare. După ce ai plecat, am refuzat ca relația mea să fie doar o poveste trecătoare, și ceea ce am învățat indirect din literatură a fost că stâlpul unei relații durabile constă în comunicare și acceptare. Din realitatea mea au lipsit intrigile, singurul impediment fiind neluarea în seamă de la bun început a diferențelor subtile și profunde care există între bărbat și femeie.

Mi-am amintit când, înainte de căsătorie, preotul ne-a spus: ”cel mai important lucru asupra căruia este necesar să reflectați înainte de a face acest pas este să vă uitați atent la cel de lângă voi şi să vă întrebați: Pot trăi toată viața cu defectele celuilalt? Fiindcă nu ceea ce vă place la cel de lângă voi va fi motivul unei despărțiri, ci defectele sale. Este frumos visul unei căsnicii împlinte, dar realitatea este că speranțele schimbării sunt reduse spre minim. Renunțați la astfel de speranțe acceptându-l pe cel de lângă voi cu bune şi cu rele.”

Am început să gândesc atunci cum nu gândisem vreodată, părându-mi gândirea o unealtă reînoită, pregătită de o luptă aprigă. Imaginația mi-a oferit un pix și o hârtie invitându-mă să clasific comportamentele bărbatului de lângă mine în două mari regimente: Calități versus Defecte. Armata Calităților depășea cu mult numărul Defectelor, dar forța celor din urmă putea fi distrugătoare. Într-un final Defectele, fiind cu mult depășite de strategia necontestabilă a Calităților, s-au predat aruncând armele. Bineînțeles, după un timp, războinicii învinși au dorit supremația aducând cumpăna în viața noastră prin alianțele cu diferite sentimente. Primul atac a venit din partea Uitării care a rănit grav cel mai pur sentiment. Fãră scutul său, Iubirea s-a speriat retrăgându-se în pădurile din apropierea câmpului de luptă, iar Pacea rămase traumatizată în urma rănilor suferite. Dar am refuzat să mă dau bătută și am privit conflictele interioare neutralizându-se în urma îmbrățișării pe care fiecare sentiment îl oferea Acceptării, iar în acest caz Încrederea m-a împins să mărturisesc cu sinceritate că tot ceea ce construisem era minunat, iar toată Iubirea lăsată în fiecare cărămidă merita păstrată.

Adevărul este că am fost doi tineri cu ochi strălucitori și romantici, care credeau că o căsnicie este o prelungă lună de miere și era cât p-aci să fim condamnați la o crudă și amară decepție. Dar cumva, în astfel de momente, draga mea, de fiecare dată parcă te-am auzit șoptindu-mi să găsesc compasiunea din sufletul meu. Te-am simțit adesea călăuzindu-ne pașii, îndepărtându-ne de toate dramele ce le străbătusem citind povești. Dar vezi tu, literatura poate mi-a transmis cândva că viața este complicată, dar este un mit, deoarece, în realitate viața poate fi simplă și frumoasă dacă alegem calea ușoară. Totul depinde de noi și mă confesez ție, fiindcă tu ai fost cea care m-a învățat ce este iubirea necondiționată și îți mulțumesc pentru toate.

Iată, copilașii trag de mine dorind să ne jucăm, grăbindu-mă să închei această scrisoare a sufletului. Un maldăr de haine m-așteaptă să le pun la spălat, legumele așezate frumos pe raftul cămarei mă strigă să le gătesc, fiindcă aceasta este viața, Mihaelo, și-mi pare atât de frumoasă în ciuda oboselii și a tristeții pe care uneori le mai simt. Îmi va rămâne veșnic în suflet amintirea ta și mă bucur că, ajungând la mine această carte, am reușit să umplu golul pe care îl simțeam. Acum cred că mă cunosc îndeajuns de mult pentru a înțelege că toată orânduirea lumii este clădită pe principii perfecte chiar dacă unele par atât de imperfecte.

Dincolo de granițele realității, veșnic a ta prietenă, Dana.